Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără un minimum de „date” şiimaginatia gandirea senzatia

„informaţii” despre însuşirile lucrurilor şi situaţiilor concrete, despre relaţiile dintre acestea,

despre legităţile care le guvernează. Captarea şi prelucrarea informaţiilor din lumea externă şi

utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reacţiilor de răspuns, a acţiunilor instrumentale

reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului psihic. La nivelul omului, această funcţie se va

realiza prin intermediul unor procese înalt diferenţiate şi specializate: senzaţia, percepţia,

reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria.

4.1. Senzaţia

Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a informaţiilor despre

proprietăţi (însuşiri) singulare ale stimulilor externi specifici.

 

Atât după natura mecanismului, cât şi după natura însuşirilor pe care le reflectă, senzaţia

se realizează într-o mare diversitate de modalităţi (tipuri). Distingem: a) categoria senzaţiilor

care ne furnizează informaţii despre lumea externă (exterocepţia): senzaţiile cutano-tactile,

senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, senzaţiile olfactive, senzaţiile gustative; b) categoria

senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre poziţiile posturale şi actele motorii ale

membrelor, capului şi trunchiului (propriocepţia); c) categoria senzaţiilor care ne furnizează

informaţii despre modificările şi variaţiile mediului intern al organismului (interocepţia).

Condiţiile principale pentru a se produce o senzaţie sunt: integritatea structuralfuncţională

a analizatorului şi acţiunea stimulului specific la intensitatea corespunzătoare (să

fie cel puţin egală cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilităţii respective).

Senzaţiile se caracterizează prin următoarele proprietăţi principale: modalitatea

(calitatea), intensitatea, durata şi tonul afectiv.

a. Modalitatea este proprietatea unei senzaţii de a reflecta selectiv anumite însuşiri ale

stimulului specific (de pildă, în cazul senzaţiilor vizuale: lungimea de undă care dă tonul

cromatic; în cazul senzaţiilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea etc.).

b. Intensitatea este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi aprecia încărcătura energetică

sau forţa de acţiune a stimulului specific.

c. Durata este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi de a se manifesta pe durata de

acţiune a stimulului. Nici o senzaţie nu se produce concomitent cu declanşarea acţiunii

stimulului specific, ci cu o anumită întârziere pe care o numim latenţă; de asemenea, ea nici

nu dispare imediat cu încetarea acţiunii stimulului continuând câteva miimi de secunde şi

după aceea – efectul de urmă sau imaginea consecutivă.

d. Tonul afectiv este proprietatea senzaţiei de a se asocia cu o anumită trăire emoţională

– plăcută sau neplăcută, agreabilă sau dezagreabilă.

IMPORTANTA SENZATIILOR PENTRU VIATA PSIHICA:

 

Toate informatiile despre lume vin catre noi prin intermediul simturilor noastre. Simturile noastre sunt cele care ne furnizeaza informatiile de care avem nevoie pentru a interpreta evenimentele si a anticipa viitorul. Ele ne fac sa simtim placere sau durere. Ele ne avertizeaza asupra eventualelor pericole si ne ajuta in orientarea in mediul ambient.

 

4.2.Percepţia

Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al procesării informaţiei

extrase din interacţiunea actuală a subiectului cu obiectul. Ea are la bază senzaţia şi se

constituie prin articularea şi integrarea senzaţiilor, dar nu este reductibilă la acestea, aşa cum

susţinea şcoala asociaţionistă. Imaginea perceptivă sau perceptul este un model informaţional

complex, care ne raportează la obiect ca întreg,în identitatea lui individuală sau categorială

specifică. A percepe înseamnă a putea da răspunsuri corecte la întrebarea „Ce esteaceasta?”

Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan şi pasiv de îndată ce

stimulul specific acţionează asupra organului de simţ corespunzător, percepţia presupune o

implicare mai activă a subiectului, care recurge la operaţii şi strategii speciale de explorare,

căutare, selecţie, evaluare, comparare. De aceea, definiea percepţiei ca reflectare nemijlocită

sau imediată este improprie, ea fiind mediată în realitate de operaţiile succesive ale

subiectului. Astfel, desfăşurarea percepţiei ia un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat

existenţa următoarelor faze: a) detecţia, care constă în sesizarea acţiunii stimulului şi

încadrarea lui în spaţiu şi timp; b) discriminarea, care rezidă în desprinderea stimulului din

contextul celorlalţi; c) identificarea, care se concretizează în integrarea finală a modelului

informaţional al stimulului şi în elaborarea răspunsului „este x”; d) interpretarea, în cadrul

căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi se pune în relaţie cu scopul activităţii

subiectului. După conţinut şi mecanism, distingem: percepţii monomodale (ex. percepţia

vizuală, percepţia auditivă, percepţia tactilă) şi percepţii plurimodale, care au la bază

interacţiunea între doi sau mai mulţi analizatori şi care integrează informaţii despre mai multe

genuri de însuşiri ale obiectului.

În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ: percepţia spaţiului (formă,

volum, distanţă, poziţie), percepţia timpului (durate, intervale vide, succesiuni), percepţia

mişcării (direcţie, viteză), percepţia limbajului (oral, scris), şi percepţia muzicii (raporturi de

înălţime, linie melodică, structură armonică).

4.3.         Reprezentarea

Dacă senzaţia şi percepţia ne oferă informaţii despre obiectele care

acţionează hic et nunc asupra organelor noastre de simţ, reprezentarea reflectă şi ne oferă

informaţii despre un obiect sau altul în absenţa acestuia. Astfel, ea devine prima treaptă în

organizarea şi funcţionarea activităţii mentale autonome (operarea pe plan mintal cu imagini

ale unor obiecte şi fenomene percepute cândva în trecut şi ale căror modele informaţionale au

fost stocate şi păstrate în memoria de scurtă şi lungă durată).

Termenul de reprezentare desemnează două realităţi: a) procesul de elaborare a imaginii unui obiect în absenţa lui şi b) produsul, respectiv, imaginea conştientizată. Procesul poate avea o desfăşurare spontană, involuntară, luând aspectul unui flux de reactualizări (amintiri) mai mult sau mai puţin haotice, amalgamate sau una intenţionată, voluntară, imaginile succedându-se într-o ordine logică şi fiind subordinate unui scop. Produsul poate fi caracterizat după următoarele calităţi (proprietăţi): a) claritatea sau pregnanţa, în funcţie de care distingem reprezentări intense sau vii şi reprezentări pasive  sau sterse;

b) completitudinea, pe baza căreia delimităm reprezentări bogate, care tind să se

suprapună peste imaginile perceptive, şi reprezentări sărace sau lacunare (în principiu,

imaginea-reprezentare este mai săracă, mai rezumativă decât imaginea-perceptivă);

 

    1. c.       relevanţa sau semnificaţia, care permite delimitarea reprezentărilor relevante, în care se



selectează şi se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale obiectului, şi

reprezentări derizorii, care conţin note accidentale, nesemnificative (de regulă, reprezentarea

reflectă în mai mare măsură semnificativul, relevantul, caracteristicul decât percepţia);

 

    1. d.      gradul de generalitate, după care distingem reprezentări individuale, care reflectă obiecte



concrete singulare (o anumită persoană, o anumită casă, un anumit obiect, etc.) şi reprezentări

generale, care reflectă prototipul unei clase de obiecte asemănătoare (reprezentarea de casă în

general, de om, în general, de copac, în general); de regulă, imaginea-reprezentare are un grad

de generalitate mai înalt decât perceptul;

e) caracterul mijlocit, care constă în aceea că elementele inormaţionale constitutive ale imaginii-reprezentare sunt furnizate de senzaţii şi percepţii;

f) caracterul panoramic, care rezidă în transformarea seriilor şi succesiunilor de

dimensiuni (însuşiri) care se etalează în percepţie în configuraţii simultane.

4.4.         Gândirea

In cadrul intelectului si chiar al intregului S.P.U. , gandirea ocupa locul central, ea facand posibila relationarea tuturor celorlalte elemente ale psihicului.

Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai complex şi calitativ

cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea şi luarea în stăpânire mintală a generalului,

esenţialului şi necesarului din realitatea externă.

Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de prezent, hic et nunc, gândirea se

organizează ca activitate intelectuală multifazică, întinzându-se pe toate cele trei coordonate

temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diverse momente

şi stări ale „obiectului”: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului pentru a explica

prezentul lui; integrează informaţia despre trecutul şi prezentul obiectului pentru a determina

(prevedea) starea lui în viitor.

Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele abstractizării, predicţiei, anticipării,

teoretizării.

Fiind un proces şi o structură multidimensională de maximă complexitate, gândirea

poate fi descrisă şi definită din unghiuri diferite: cognitiv-procesual, structural-operaţional,

structural-informaţional.

Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea intelectuală discursivă

de prelucrare criterial-logică a informaţiilor furnizate de percepţie sau memorie, în vederea

înţelegerii, explicării şi interpretării fenomenelor din univers (natură şi societate), a rezolvării

diferitelor tipuri de situaţii problematice, a elaborării diferitelor proiecte şi planuri de

activitate creatoare, a elaborării şi adoptării deciziilor optime de acţiune.

Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este un sistem ordonat de operaţii

sau de transformări care se aplică unei situaţii iniţiale (A0) pentru aducerea ei într-o stare

finală (scop) (A*), ce reprezintă un răspuns, un rezultat sau o soluţie.

În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită organizare dinamică internă,

în cadrul căreia vom identifica două tipuri mari de operaţii: generale şi particulare

(specifice).

Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, concretizarea.

         Analiza constă în descompunerea pe plan mintal, a obiectului în părţi componente pentru dezvăluirea şi descrierea-explicarea structurii lui interne; sinteza este operaţia inversă, de reconstituire, pe plan mintal a obiectului, extrăgându-se şi reţinându-se informaţia esenţială despre structura lui internă. Rezultatul unei sinteze poate deveni „obiect” pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză); abstractizarea rezidă în selectarea-reţinerea elementelor şi însuşirilor esenţiale şi

lăsarea în afară a celor neesenţiale, secundare; generalizarea este operaţia de extindere a unor

însuşiri sau relaţii extrase prin abstractizare la toate obiectele care fac parte din aceeaşi clasă;

concretizarea este o operaţie de aplicare a principiilor şi legilor generale la analiza şi

interpretarea cazurilor şi situaţiilor particulare.

Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se utilizează în interiorul

diferitelor ştiinţe: matematică, fizică, chimie, biologie, psihologie, sociologie etc.

Operaţiile gândirii au caracter formal, în sensul că se aplică unor constructe ideale,

simbolice, desprinse de suportul obiectual concret, şi reversibil, în sensul că pentru orice

transformare există una inversă sau opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia sau

starea iniţială.

Din punct de vedere structural-informaţional, gândirea trebuie definită ca un sistem de

noţiuni noi, organizat după criteriile esenţialităţii şi generalităţii. Noţiunea devine în acest caz

unitatea structurală a bază a gândirii. Noţiunile pot fi empirice, reflectând însuşiri neesenţiale,

desprinse în cadrul cunoaşterii comune, al experienţei cotidiene, şi ştiinţifice, reflectând

însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaşterii ştiinţifice. După sfera de cuprindere, se

delimitează: noţiuni individuale, care se raportează la obiecte singulare, luate separat, noţiuni

particulare, care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiecte şi noţiuni generale, categoriale

care cuprind însuşirile esenţiale comune mai multor clase de obiecte sau tuturor obiectelor

(ex. noţiunea de „existenţă”.

Un nivel superior la integrare a conţinuturilor informaţionale (respectiv, a noţiunilor)

este judecata. Aceasta afirmă sau neagă ceva despre altceva suportând testul adevărului. Orice

judecată este adevărată sau falsă, după cum conţinutul ei corespunde sau nu realităţii.

La rândul lor, constructele informaţionale ale judecăţilor se integrează în structuri

informaţionale şi mai complexe de tipul raţionamentelor. În raţionament se surprinde

discursivitatea gândirii, mişcarea ei de la anumite date sau judecăţi iniţiale către un anumit

rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii sau adevăruri noi.

Raţionamentul se realizează în trei forme principale: inductivă, în care, pornindu-se de

la judecăţi individuale, particulare se ajunge la o concluzie generală, deductivă, în care se

porneşte de la general, particular şi se merge spre particular, individual, şi analogică, în care

se compară două obiecte pentru a li se pune în evidenţă, asemănările, ceea ce au în comun.

        Formele gândirii. Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional şi informaţional,

îmbrăcând mai multe forme: a) în plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică şi 2)

gândirea euristică şi, de asemenea: 1) gândirea convergentă şi 2) gândirea divergentă.

Gândirea algoritmică se caracterizează prin aceea că aplicarea unei anumite succesiuni de

operaţii (transformări) duce în mod necesar la rezultatul scontat; gândirea euristică are un

caracter explorator, se desfăşoară după principiul încercare-eroare, succesiunea de operaţii la

găsirea soluţiei corecte; gândirea convergentă porneşte de la un număr mare de elemente, de

date pentru a ajunge în final la un număr mic de elemente sau date (ea comprimă câmpul

informaţional); gândirea divergentă porneşte de la un număr mic de elemente sau date şi

ajunge în final la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeşte câmpul

informaţional).

b) În plan informaţional, se diferenţiază: 1) gândirea intuitiv-concretă şi 2) gândirea

simbolic-abstractă. Gândirea intuitiv-concretă se caracterizează prin predominarea codificării

figural-imagistice a conţinuturilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul perceptiv;

gândirea simbolic-abstractă se caracterizează prin predominarea codificării informaţionale şi

prin detaşarea de suportul perceptiv.

4.5.         IMAGINAŢIA

Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea de sine, imaginaţia

este un proces distinct de prelucrare şi utilizare a informaţiei.

Pe de o parte, ea vine, în continuarea reprezentării, bazându-se pe memorie, pe de altă

parte, ea deviază printr-o buclă traiectoria care începe spre gândire, ocupând astfel o poziţie

aparte pe continuumul activităţii cognitive a omului.

Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele elemente:

1) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în experienţa anterioară,

fie crearea prin mecanisme proprii de imagini „pure”, fără legătură aparentă cu realul;

2) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare şi ale fanteziei,

realizându-se combinări, amplificări, reordonări, etc.;

3) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale şi a produsului final;

4) caracterul convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţiei designative a imaginilor

elaborate. Imaginaţia este elementul central în structura creativităţii, ca dimensiune globală a

personalităţii.

Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă sub mai multe forme, diferenţierea

făcându-se după natura produsului şi după domeniul de aplicaţie. După primul criteriu, se

delimitează: 1) imaginaţia reproductivă şi 2) imaginaţia creatoare; după cel de-al doilea

criteriu, distingem: 1) imaginaţia artistică (literară, muzicală, plastică); 2) imaginaţia tehnică,

exprimată în inovaţii şi invenţii; 3) imaginaţia ştiinţifică, exprimată în conceperea strategiilor

şi proiectelor de cercetare, în elaborarea modelelor explicative etc.; 4) imaginaţia arhitecturalconstructivă, exprimată în crearea unor forme şi stiluri noi de construcţii; 5) imaginaţia

managerială, care constă în elaborarea celor mai ingenioase şi eficiente moduri de conducere

şi administrar

4.6.         MEMORIA

Memoria este procesul prin care se realizează gestionarea informaţiilor şi experienţelor cotidiene prin: fixare sau engramare, păstrare, reorganizare şi reactualizare.

Ea conferă Eului nostru identitate şi continuitate în timp, şi asigură transformarea

necunoscutului în cunoscut.

Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm după următorii parametri:

1. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă, cu atât mai bine);

2. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură percepere (prezentare);

3. Trăinicia păstrării materialului memorat;

4. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii;

5. Completitudinea reproducerii;

6. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai întinsă, cu atât mai bine).

Valorile acestor parametri depind atât de factorii subiectivi (particularităţile individuale

şi stările subiective de moment), cât şi de factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de

prezentare, gradul lui de organizare, sistematizare). Acţionând în mod adecvat asupra acestor

factori, memoria poate fi îmbunătăţită.

         Formele memoriei. Ca şi alte procese psihice, memoria se poate realiza la niveluri

integrative diferite şi în forme diferite. După prezenţa intenţiei şi contextului voluntar, se

disting: 1) memoria involuntară (absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine, păstra şi

reactualiza un fapt, o informaţie etc.) şi 2) memoria voluntară (prezenţa intenţiei şi a

scopului); după gradul de înţelegere a celor memorate, se diferenţiază: 1) memoria mecanică

şi 2) memoria logică; după durata păstrării celor achiziţionate, au fost identificate: 1) memoria

de scurtă durată, pentru care limita superioară a păstrării este de trei minute, şi 2) memoria de

lungă durată, pentru care limita superioară a păstrării echivalează cu durata vieţii individului;

după conţinut, se delimitează: 1) memoria informaţional-cognitivă, prin care se

achiziţionează, se păstrează şi se actualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi despre

noi înşine, 2) memoria afectivă, care realizează păstrarea şi evocarea întregii experienţe

emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în dispoziţia generală de fond, 3)

memoria motivaţională, legată de păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor

secundare, dobândite; 4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor

mişcărilor obiectuale şi instrumentale care alcătuiesc praxia; după canalele senzoriale

implicate în recepţionarea şi integrarea informaţiei, se diferenţiază: 1) memoria vizuală, 2)

memoria auditivă, 3) memoria tactilă, 4) memoria olfactivă, 5) memoria gustativă şi 6)

memoria kinestezică. În sfârşit, pe lângă o memorie evocativă, prin care aducem trecutul în

actualitate şi-l integrăm în activitatea şi comportamentul cotidian, trebuie admisă existenţa şi

a unei memorii prospective, de fixare, păstrare şi conectare la prezent a evenimentelor şi

acţiunilor ce urmează să se producă în viitor. Această formă de memorie maximal dezvoltată

la om face posibilă programarea, planificarea şi anticiparea în reglarea comportamentului.

        Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea sau scăderea sub pragul

de actualizare a informaţiilor, experienţelor, amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o

latură pozitivă, cât şi una negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm

de informaţii şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber pentru achiziţionarea altora

mai importante; latura negativă constă în blocarea sau eliminarea din fluxul actual al

conştiinţei a unor informaţii şi date importante şi necesare pentru finalizarea optimă a unei

activităţi.

Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului memorat. Astfel, uitarea se

produce mai rapid şi în raţii mai mari în cazul unui material fără sens (ex. silabe, cuvinte fără

înţeles) decât în cazul materialului cu sens; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui

material neorganizat, fragmentat, decât în cazul unui material bine sistematizat şi organizat

logic; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui material lipsit de semnificaţie pentru

noi, decât în cazul unui material cu semnificaţie mare. Uitarea nu acţionează ca o fatalitte

decât în cazuri patologice, de amnezie totală. În mod normal, ea poate fi ţinută sub control,

determinând-o să acţioneze selectiv. Cerinţa principală pentru stabilirea efectului negativ al

uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea) periodică a celor pe care le apreciem ca

fiind importante şi necesare în activitatea noastră viitoare.

0
0
0
s2sdefault