atentia   ATENŢIA

 

Poziţia atenţiei în structura psihologiei generale a fost puternic controversată: din element central în psihologia introspecţionistă devine lipsită de consistenţă în behaviorism. De asemenea, s-a discutat mult dacă trebuie considerată un proces, o stare, o activitate sau o condiţie facilitatoare.

Prima constatare de care trebuie să ţinem seama în definirea atenţiei trebuie să fie aceea

că ea nu posedă un conţinut informaţional propriu; cea de a doua constatare trebuie să fie

aceea că atenţia caracterizează toate procesele psihice de cunoaştere şi toate actele

comportamentale finaliste, conştiente. Din cele două constatări se desprinde concluzia că

termenul cel mai adecvat pentru definirea atenţiei este cel de mecanism psihic de reglare.

 

Astfel, atenţia este mecanismul psihic prin intermediul căruia se potenţează şi se orientează

selectiv activitatea perceptivă, activitatea mintală (de gândire) şi activitatea motorie externă,

creându-se condiţii psihofiziologice optime de finalizare.

Atenţia pune în evidenţă o serie de trăsături sau calităţi, care: au valori diferite la diferite

persoane, ceea ce face necesară testarea şi evaluarea ei.

Cele mai importante calităţi care se cer a fi determinate şi măsurate sunt:

1)      concentrarea, care exprimă gradul de activare şi intensitatea focalizării conştiinţei şi

controlului voluntar în cadrul percepţiei, gândirii şi acţiunii; 2)  distributivitatea, care constă în

concentrarea simultană a conştiinţei şi controlului voluntar asupra a două sau mai multor

obiecte sau activităţi; 3) stabilitatea, proprietate a atenţiei de a se menţine la nivel optim de

concentrare pe toată durata desfăşurării unei activităţi; opusă ei este instabilitatea, care are

influenţă puternic perturbatoare atât asupra învăţării, cât şi asupra activităţii profesionale; 4)

mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul optimei concentrări în concordanţă

cu succesiunea evenimentelor şi secvenţelor activităţii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea

– stagnarea atenţiei într-un punct.

În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de modele: fiziologice şi psihofiziologice.

Primele pun accentul pe rolul sistemului reticulat activator ascendent şi pe raporturile de

inducţie reciprocă dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se leagă în plan comportamental

reflexul de orientare şi mozaicul cortical cu crearea succesivă şi selectivă a dominantelor

funcţionale. Celelalte (psihofiziologice) pun accentul pe interacţiunea dintre mecanismele

neuronale şi factorii psihici, cum ar fi: motivaţia, valoarea scopului, dependenţa sau

independenţa de câmp, respectiv, introversia şi extraversia., forţa voinţei, autocomanda şi

autostimularea verbală.

 

     Voinţa

 

Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare a sistemului

psihocomportamental, care în forma sa completă, este proprie omului şi se împleteşte strâns

cu dezvoltarea funcţiilor conştiinţei.

Stimulii specifici care determină constituirea blocului funcţional al reglajului voluntar

sunt obstacolul şi dificultatea sarcinilor cărora individul uman trebuie să le facă faţă încă din

primele zile după naştere. Ca factori interni favorizanţi se menţionează forţa proceselor

nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia –, echilibrul acestor procese, motivaţia,

rezistenţa la tentaţii.

Rezultă atunci că voinţa nu se reduce la un simplu impuls spre acţiune şi nu este nici o

forţă spirituală pură, ci o construcţie psihofiziologică complexă, care se dezvoltă treptat în

ontogeneză în contextul activităţii fizice şi intelectuale – în „luptă” cu obstacole de diferite

grade de dificultate.

O astfel de înţelegere a naturii şi rolului voinţei ne permite să depăşim atât teoria

liberului arbitru, potrivit căreia voinţa este o forţă primordială, situată în afara oricărui

determinism, cât şi teoria fatalistă, a destinului implacabil, care consideră acţiunile voluntare

ale omului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca în psihanaliză, sau ambiental, ca

în behaviorism.

Prezenţa mecanismelor reglajului voluntar conferă subiectului uman atributul

autodeterminării, dar aceasta înţeleasă nu în sensul sustragerii acţiunii unor factori

extravoliţionali, ci în sensul libertăţii de a face opţiuni şi de a elabora decizii care să concorde

cu principiul necesităţii obiective.

           Actul voluntar are o structură psihologică multifazică, el punând în evidenţă câteva

verigi, şi anume:

1) apariţia impulsului spre acţiune şi formularea scopului,

2) analiza şi lupta

motivelor (atunci când subiectul este confruntat cu mai multe cerinţe sau solicitări, care

trebuie supuse evaluării comparative);

3) elaborarea şi adoptarea deciziei de acţiune şi

instalarea stării subiective de autodeterminare: „Vreau acest lucru”, „Vreau să acţionez aşa”;

4) execuţia (trecerea efectivă la atingerea scopului propus, cu surmontarea obstacolelor care

pot apare pe traiectoria acţiunii);

5) analiza rezultatului şi generarea informaţiei feedback de

validare sau de corecţie.

         Ca mecanism reglator cu sferă de acţiune la nivelul sistemului

supraordonat al personalităţii, voinţa se concretizează printr-un set de trăsături generale,

precum:

1) forţa sau tăria, care exprimă gradul de efort pe care o persoană poate să-l susţină

pentru învingerea obstacolelor interne sau externe;

2) perseverenţa, care constă în menţinerea

sau repetarea efortului voluntar până la finalizarea acţiunii;

3) consecvenţa, care reprezintă

rezistenţa liniei de conduită adoptate la influenţa perturbatoare, precum şi concordanţa dintre

vorbe şi fapte;

4) fermitatea, care exprimă capacitatea subiectului de a-şi menţine hotărârea

luată, în pofida diverselor presiuni ce se exercită din afară asupra lui; 5) independenţa, care

reprezintă capacitatea subiectului de a lua pe cont propriu adoptarea deciziei şi hotărârii de

acţiune, fără a apela la sprijin extern; 6) iniţiativa, care exprimă gradul de activism intern al

subiectului, promptitudinea de implicare în acţiune într-o situaţie sau alta.

0
0
0
s2sdefault